În curtea blocului nostru există o porțiune de asfalt cu două porți desenate cândva cu spray, acum aproape șterse. Acum câțiva ani, în ultima sâmbătă din mai, se juca acolo un turneu de fotbal între scări: copii în față, părinți pe margine, un frigider cu băuturi răcoritoare scos de la parter. Într-o vară s-a anulat din cauza ploii, în următoarea nu l-a mai chemat nimeni. Asemenea povești se petrec în multe comunități, iar întrebarea de la care pornim este simplă: se mai poate relua ceva ce a adormit? Răspunsul nostru este da, cu condiția să pornim de la ce avem deja în casă și să răspundem cinstit la câteva întrebări incomode.
De ce a adormit turneul, de fapt?
Aproape niciodată din cauza unui singur motiv mare. De regulă, un lucru de felul acesta se oprește pentru că cel care îl ținea în spate a plecat, s-a mutat sau a obosit, iar ceilalți, politicoși, au crezut că se ocupă altcineva. Între timp s-a pierdut mingea, s-a stricat difuzorul, a apărut o parcare nouă pe terenul de joacă.
Merită să punem întrebarea cu glas tare, la o scară sau pe grupul blocului. Cine făcea ce? Ce nu mergea? Au fost certuri? Răspunsurile vin repede, mai ales de la cei care au fost copii în curtea aceea și își amintesc fiecare detaliu: ce echipe se băteau, cine aducea apa, unde se așezau bunicii.
Diagnosticul sincer cântărește mai mult decât entuziasmul. Dacă turneul s-a oprit pentru că nimeni nu voia să organizeze, nu avem nevoie de mai multe idei, ci de un om hotărât și de o echipă mică. Dacă s-a oprit în urma unei supărări între vecini, problema e alta și nu se rezolvă cu o minge nouă.
Nu căutăm vinovați. Căutăm părțile care lipseau și care se pot înlocui cu ce avem. Un turneu uitat nu este un eșec, este o obișnuință lăsată pe jumătate.
Mai există și varianta cea mai banală: copiii au crescut. Cei care săreau la porți au acum telefon în mână și program la școală sau la serviciu, iar cei mici din bloc sunt prea puțini pentru două echipe. Atunci turneul nu mai e o problemă de organizare, ci de public, iar răspunsul e să chemăm și alte scări.
Ce putem învăța de la marile competiții?
Pare o comparație exagerată, dar principiile se aseamănă mai mult decât ne place să recunoaștem. Textul de pe reporterliber.ro despre organizarea marilor evenimente sportive pornește de la planificare și de la alegerea gazdei. Nu ne facem iluzii că seamănă cu o curte de bloc, dar ideea de bază rămâne aceeași: nimic mare nu iese din improvizație.
Traducem la scara blocului. Stabilim din timp data, pentru că o sâmbătă fixată cu două luni înainte reduce amânările. Alegem gazda, adică scara sau curtea care primește evenimentul, și vedem ce presupune asta: priză de curent, umbră, parcare liberă. Punem un termen-limită pentru înscrierea echipelor, altfel înscrierile se fac în dimineața meciului.
Apoi împărțim rolurile, ca la orice eveniment. Cine ține programul, cine întâmpină echipele, cine anunță rezultatele, cine are grijă de copiii mici. Un rol fără nume este un rol pe care nu-l face nimeni. Șase sau șapte voluntari, fiecare cu o sarcină clară, valorează mai mult decât cincisprezece oameni disponibili în principiu.
Din marile competiții mai împrumutăm un lucru: calendarul făcut de la coadă la cap. Pornim de la ziua turneului și mergem înapoi. Cu o lună înainte stabilim echipele, cu două săptămâni verificăm inventarul, cu trei zile anunțăm programul, iar în dimineața meciului marcăm terenul. Fiecare pas are un responsabil și un termen.
Mai este un obicei bun de împrumutat: ziua de rezervă. Marile evenimente își prevăd mereu un plan pentru vremea proastă. La noi, asta înseamnă o a doua sâmbătă notată din start, ca ploaia să nu mai însemne încă un an de pauză.
Ce avem deja prin case?
Înainte de orice cumpărătură, facem inventarul. Pe un afiș lipit la intrare sau pe grupul blocului, cerem simplu: ce ar putea împrumuta fiecare? Lista e mai lungă decât ne imaginăm:
- Mingi de fotbal, de baschet sau de volei, nu neapărat noi, ci doar umflate, pe care copiii sau părinții le țin prin dulapuri.
- Cretă colorată sau o sfoară lungă și câteva pietre, pentru a marca din nou porțile și liniile de la margine.
- Mese pliante, scaune de bucătărie și umbrele de plajă, aduse de la parter pentru arbitri, pentru cei care notează rezultatele și pentru bunici.
- Un difuzor portabil, ținut de cineva pentru excursii, care să ajungă la anunțuri și la puțină muzică între meciuri.
- Foi, markere și bandă adezivă pentru program, tabelul cu rezultate și indicatoare, plus un cronometru de pe telefon.
Mai este partea cea mai ușor de uitat: cine are cheia de la subsol sau de la ușa de la scară, cine știe unde e prelungitorul, cine are o trusă de prim ajutor cu plasturi și comprese. Nu se cumpără, dar trebuie notat. Dacă vreun vecin are un mic atelier sau o pivniță cu scule, e ocazia să-l rugăm să ne ajute la reparatul porților sau la întinsul unei plase.
Pentru gustări funcționează regula simplă ca fiecare scară să vină cu o tavă. Apa o aduce cine are o găleată sau o sticlă mare, iar paharele de carton se împart după o listă. Nu ne amăgim: o parte din ce împrumutăm nu va mai ajunge înapoi. De aceea scriem pe listă numele celui care a dat, ca după turneu fiecare să-și primească lucrurile. Un detaliu mărunt evită supărări mari.
Cine arbitrează și cine stă la mijloc?
Regulile se hotărăsc înainte de joc, nu în timpul lui. Durata unui meci, numărul de jucători, ce se întâmplă la penalty, dacă părinții intră pe teren sau rămân pe margine: totul se scrie pe o foaie, se citește cu voce tare și se agață la loc vizibil. Cine nu e de acord cu o regulă o spune înainte, nu după ce a pierdut.
Arbitrul trebuie să fie cineva pe care ambele tabere îl acceptă, adică nu tatăl unui jucător. Poate fi un vecin mai în vârstă, un fost sportiv, un elev de liceu cu răbdare. Dacă nu avem pe nimeni care să convină tuturor, rotim: fiecare meci cu alt arbitru, ales prin tragere la sorți.
Pe lângă arbitru, merită un om-punte, cineva care nu joacă și nu are echipă. El primește reclamațiile, ascultă ambele versiuni și anunță decizia, care este finală. Nu trebuie să fie cineva important, ci cineva căruia i se vede răbdarea. Un detaliu care salvează multe discuții este cronometrul: dacă timpul de joc îl arată un ceas pe care îl vede toată lumea, nimeni nu mai bănuiește că arbitrul prelungește ca să-i avantajeze pe ai lui.
Mai folositor decât orice regulament este să spunem de la început ce nu facem: nu pariem, nu strigăm la copii, nu aducem în discuție vechi supărări. Pare mărunt, dar o curte unde se respectă trei interdicții simple este mai primitoare decât una cu un regulament de douăzeci de pagini.
Ce facem când se încing spiritele?
Se întâmplă. Un gol contestat, un copil lovit fără intenție, un tată care strigă. Într-o clipă, ceea ce era un joc devine o dispută între familii care locuiesc pe același palier. Cum o oprim înainte să strice mai mult decât a stricat?
Ideea cea mai folositoare vine din locuri aparent îndepărtate. Tot pe reporterliber.ro găsim un text despre misiunile de menținere a păcii, explicate pe înțelesul tuturor. Nu comparăm curtea blocului cu o zonă de conflict, ar fi nepotrivit, dar în linii mari putem reține o logică simplă: o prezență neutră, cu reguli cunoscute de toți, care îi ajută pe cei aflați în dispută să vorbească.
La noi, asta înseamnă că omul-punte intervine imediat, cere o pauză de cinci minute, mută discuția într-un loc mai retras și lasă fiecare parte să-și spună versiunea fără să fie întreruptă. Apoi se amintește regula scrisă pe foaie, nu o părere personală. Dacă tonul urcă din nou, meciul se oprește și se reia cu un alt arbitru.
Important este și ce se întâmplă după. O strângere de mână nu e obligatorie, dar o vorbă la sfârșit, cu apă și cu un pahar din aceeași tavă, ajută. Peste câteva zile, cei doi vecini se salută iarăși pe scară, iar asta a fost, de fapt, miza turneului de la început.
Dacă tensiunea rămâne și după turneu, nu o ținem sub preș. Propunem o întâlnire scurtă la o scară, cu doi sau trei vecini în care au încredere ambele părți, și luăm notițe. Nu căutăm o hotărâre solemnă, ci un acord mic: ce schimbăm la ediția următoare ca lucrurile să nu se repete.
Și dacă tot nu vine nimeni?
Se poate întâmpla și asta, mai ales prima dată. Nu e un verdict. Un turneu repornit cu opt copii și patru părinți este tot un turneu, iar anul viitor vor veni mai mulți, pentru că vor ști că a fost bine. Sâmbăta aceasta batem la două uși, nu la douăzeci: întrebăm, notăm ce ni se promite, fixăm o dată. Apoi punem mingea la vedere, pe un scaun din fața scării. Uneori, restul se aranjează singur. Iar dacă în curte există și un colț unde nu a jucat niciodată nimeni, poate că acolo e locul unei mese de șah sau al unui perete de desenat cu cretă. Începem cu ce se poate, nu cu ce ne-am dori.
